Sindromul suveranității divine

              Ca să nu existe vreun dubiu, afirm cu tărie că eu cred în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Totuși, nu pot să nu constat – din păcate, din ce în ce mai frecvent – o utilizare păguboasă a noțiunii de suveranitate divină, până acolo încât pare să devină un adevărat sindrom. Cum funcționează lucrurile? Nu puțini creștini imaturi iau decizii greșite, fac greșeli grave, acționează pripit și, ca urmare, au de suferit ei și cei din jurul lor. Reacția lor în urma unor astfel de episoade nefaste este să arunce totul în curtea suveranității divine. Se agață de versete precum Romani 8:28 (toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu) sau altele similare, ce susțin că Domnul cârmuiește istoria și destinele oamenilor. Evident, versetele sunt scoase din context și folosite fără discernământ spiritual.

De greșit, toți greșim! Nu despre asta e vorba. Totuși, avem datoria să învățăm din greșeli, să ne evaluăm pașii, să ne schimbăm caracterul, să devenim mai responsabili. Chiar dacă este dureros, conștiința acționează prin sentimente precum cele ale vinovăției, remușcării, rușinii și altele din această zonă pentru a ne conduce pe un drum mai bun, unul sănătos și productiv moral. Altfel spus, suntem responsabili de acțiunile noastre, iar acest lucru ne caracterizează ca oameni. Bunăoară, animalele nu sunt responsabile pentru ceea ce fac. A pune totul în seama suveranității divine, excluzând responsabilitatea umană, duce la o maladie severă sinonimă cu dezumanizarea. Ajungem să pierdem din ce în ce mai multe piese din recuzita sufletului, limitându-ne la roluri sociale robotice.

Sigur, Dumnezeu este suveran și poate întoarce chiar și răul spre bine, dar asta nu schimbă ființa răului. Răul rămâne rău, iar cine îl face este pe deplin responsabil. Mai degrabă, atunci când greșim este  bine să căutăm versete legate de pocăință, decât despre suveranitatea divină.