De ce nu poate fi cunoscut Dumnezeu prin inteligența umană?

Moto:

Căci este scris: „Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor pricepuţi.” Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? (1 Corinteni 1:19-20)

V-ați mirat, vreodată, cum este posibil ca unii dintre cei mai inteligenți oameni de pe Planetă să nu îl cunoască pe Dumnezeu? Minți luminate, capabile să opereze cu cele mai înalte piscuri ale abstracțiilor, se uită cu privirea în gol atunci când un credincios simplu și cu o educație modestă vorbește entuziasmat despre existența și lucrările lui Dumnezeu.

Cum se poate ca unele persoane, chiar analfabete fiind, să îl cunoască pe Dumnezeu, în vreme ce savanții lumii sunt prea mici pentru o astfel de cunoaștere? Încercăm să dăm un răspuns, cu speranța că nu vom lungi prea mult articolul.

Cred că un punct bun de plecare este scena din Exodul, capitolul 3. Moise ridică însăși problema sondată de noi: Moise a zis lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi”; şi mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” Ce le voi răspunde?” (Exodul 3:13).

Moise joacă, aici, un fel de rol de mediator, de persoană care „face cunoștință” între două părți. Avem pe de o parte, poporul Israel, iar pe de altă parte, Dumnezeu se prezintă și El pe sine: Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce Se numeşte „Eu sunt”, m-a trimis la voi.” (Exodul 3:14).

Dumnezeu este, pur și simplu, „Eu sunt”. Sigur, această afirmație indică spre faptul că existența divină este necauzată și, mai mult, că Dumnezeu nu depinde de nimeni și de nimic pentru „a fi”. Partea din urmă merită să fie sondată mai în profunzime. Ce înseamnă că Dumnezeu „este” și punct? De pildă, eu pot spune despre mine: Sunt om, sunt bărbat, sunt tată, sunt român, sunt pastor etc. Dumnezeu spune doar „Eu sunt”, iar Moise nu îl întreabă „Ești ce”?

Mă voi coborî acum din sfera teologiei în cea a filosofiei pentru că, deși filosofia nu ne poate ajuta să îl cunoaștem pe Dumnezeu, ea ne ajută să înțelegem de ce nu îl cunoaștem pe Dumnezeu prin intermediul inteligenței umane. În sensul acesta, cum probabil unii intuiți, voi face apel la câteva noțiuni de metafizică, pe axa Aristotel – Toma – Étienne Gilson – Jacques Maritain. Nu vă lăsați intimidați de câțiva termeni mai tehnici care vor urma.

Este necesar să facem o distincție relevantă între ființă ca ființare (ens, în lb. latină) și ființă ca ființă (esse, act pur de a fi). Așadar, ființarea (ens) înseamnă „existență în act” (actus essendi), adică, spre exemplu, eu sunt om. Înseamnă că „sunt” (am existență, esse) dar actul meu de „a fi” este limitat de o esență: sunt ceva (în cazul nostru, sunt „om”). Copacul este și el o ființare (are act de a fi, limitat de o esență, cea a copacului). Exemplele pot continua.

 Reținem însă că o substanță, o ființare, (indiferent că vorbim despre om, copac, păsări, animale etc.) este formată din actul de a fi (esse) și esența (essentia) care îl limitează. Aceste două co-principii care alcătuiesc substanța ne arătă că ființările sunt finite și compuse. Într-o formulă matematică, ființarea (ens) este egală cu „a fi, esse” + „ceva, essetia).

Dumnezeu se prezintă însă ca „Ego sum qui sum” (Eu sunt Cel ce sunt). El nu mai adaugă nimic. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este Ființă, ca ființă (esse). Dumnezeu este dincolo de ființare (ens), este un „este” absolut. Înțelegem, deci, că spre deosebire de noi și de orice altceva ce există, Dumnezeu este o ființă simplă și supremă. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este propria sa esență (natură), fiindcă ființa și esența sunt identice.

Problema este că în lumea noastră (și în baza experienței) nu cunoaștem și nici nu ne putem imagina o ființă simplă, ci doar ființe compuse din esse și essentia. Or, fiindcă esența lui Dumnezeu reprezintă chiar actul de a exista, Dumnezeu se situează deasupra intelectului uman. În plus, din același motiv nici nu putem și nici nu avem voie să ni-l reprezentăm pe Dumnezeu sub forma unor ființări (vezi, Exodul 20:4 – Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul.)

Sigur, cu ajutorul inteligenței umane putem cunoaște lucruri adevărate despre Dunmnezeu (faptul că El este bun, iubitor, drept, atotcunoscător etc.), dar când folosim aceste noțiuni „imaginației i se prezintă întotdeauna imagini ale unor ființe corporale, care sunt bune, frumoase, puternice, cunoscătoare și iubitoare, întrucât omul nu poate cunoaște altele” (Gilson). Deci, și când facem apel la noțiuni abstracte ne situăm tot în logica ființărilor (ens).

Inteligența umană nu îl poate cunoaște însă pe Dumnezeu (adică ființa Lui), fiindcă o ființă simplă este deasupra intelectului uman.

Și totuși, Mântuitorul afirmă: Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu. (Ioan 17:3). Vasăzică, există oameni – chiar analfabeți fiind – care, în baza credinței, au trecut din moarte la viață (Ioan 5:24) și au început să îl cunoască pe Dumnezeu. Este o cunoaștere supra-rațională, deși nu anti-rațională. Cum este posibil așa ceva?

Să privim la următoarele versete din 1 Petru: Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:3-4).

Credinciosul devine „părtaș firii dumnezeiești”, adică nu își pierde propria ființare (nu încetează să mai fie om) ci intră într-o relație specială cu natura dumnezeiască (Ioan 17:23) care îi permite o cunoaștere a lui Dumnezeu. Poate că un mod bun în care putem vorbi despre această realitate este să amintim despre „cunoașterea prin conaturalitate”, idee de sorginte aristoteliană. „Conaturalul” este ceva ce se află în acord cu natura umană, în cazul nostru cu natura umană regenerată (cea a credinciosului). Omul credincios îl cunoaște „în noua sa natură” pe Dumnezeu. Mai bine spus, începe să-l cunoască, fiindcă o Ființă simplă este și infinită – tocmai din acest motiv cunoașterea lui Dumnezeu implică viața veșnică.

Jacques Maritain aplică ideea de cunoaștere prin conaturalitate în sfera artelor și discută despre intuiția creativă. Cu alte cuvinte, filosoful pune în lumină o legătură între spiritul unui artist și frumusețea unei ființări care urmează să fie create.  Când mulți oameni au stat în fața unei bucăți mari de marmură au văzut un simplu obiect, Michelangelo l-a văzut însă pe David. Artistul a cunoscut frumusețea acestei ființări ce urma să fie create, într-un mod inaccesibil celorlalți oameni. Ce făcea diferența între Michelangelo și alții? Un har special, un dar, un talent, o vocație, un geniu etc. după cum suntem de acord cu toții.

Ce face diferența între un om simplu care îl cunoaște pe Dumnezeu și un savant care cunoaște doar despre Dumnezeu? Același lucru: este harul credinței! Omul credincios este ca un artist care cunoaște frumusețea lui Dumnezeu. E vorba de un dar special pe care Dumnezeu îl face oamenilor, astfel încât noua lor natură să fie în acord cu natura divină. Cui face Dumnezeu acest dar? Celor ce se smeresc și sunt gata să își recunoască limitele inteligenței umane: Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” (1 Petru 5:5b).