7 motive pentru care predicarea expozitivă este (încă) relevantă!

Atunci când înțelegem că ceva este relevant dacă „pune în lumină, scoate în evidență, remarcă, subliniază”[1], mai degrabă decât dacă „este pe placul” sau „după așteptările” ascultătorilor, putem afirma că predicarea expozitivă este relevantă și într-un context postmodernist. Uneori se face o confuzie între trăsătura „comunicativă” a relevanței și aspectul „estetic” al acesteia. Ceva este „relevant” atunci când comunică, atunci când stabilește „o legătură” cu ascultătorul, chiar dacă ceea ce se comunică nu este, neapărat, întotdeauna un lucru plăcut. Astfel, dar, predicarea expozitivă este relevantă, cel puțin, datorită următoarelor motive:

1)Evită pericole care apar la nivel teologic: sinele și experiențele personale pot deveni atât de importante încât să filtreze întreaga realitate, riscând să devină un fel de idol pentru predicatori și ascultători. Thomas G. Long descrie aceste aspecte:

Există un pericol teologic profund în măsurarea predicii prin capacitatea ei de a genera experiență religioasă. Teologul Hendrikus Berkhof ne-a reamintit că, în Vechiul Testament, unul din motivele pentru care Israel îl abandona în mod repetat pe Iahve, în favoarea lui Baal, era că cel de pe urmă se percepea mereu mai disponibil, mai vizibil și furnizând binecuvântări care erau mai predictibile. Întotdeauna se putea conta pe Baal în vederea unei experiențe religioase, dar nu la fel și în cazul lui Iahve. El tindea, de multe ori, să aibă o față ascunsă și să fie absent în acele vremuri în care poporul își dorea un Dumnezeu mai disponibil.[2]

Dorința oamenilor de a judeca realitatea spirituală – și nu numai – cu precădere prin prisma experiențelor personale reprezintă, într-adevăr, o elevare a sinelui, o plasare a individului pe o poziție de autoritate absolută, încurajând mândria și fiind, în ultimă instanță, cea mai clasică formă de idolatrie – cea a propriei persoane: „S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare” (Romani 1:22,23).

2) Promovează identitatea unică a lui Isus Hristos: Biblia îl prezintă pe Mântuitorul Hristos într-un mod unic, ca Singurul Fiu al lui Dumnezeu și neputând fi substituit cu nimeni altcineva. Dar, predicarea Scripturii este, de fapt, o predicare a lui Hristos, de unde se înțelege că un mesaj centrat pe experiențele umane tinde să dilueze sau chiar să piardă din vedere identitatea unică a Aceluia care este, în ultimă instanță, subiectul textului biblic.

3) Predicarea expozitivă depășește limitele experiențelor umane: experiențele umane devin, de multe ori, o limită și în ceea ce privește conținutul mesajelor. Altfel spus, în predicarea „experienţialistă” nu este loc pentru demersuri și categorii conceptuale noi[3], situate în afara experiențelor umane. Charles Campbell explică: „Acest tip de relaționism experienţial poate fi văzut foarte clar în accentul pe predicarea evocativă, care urmărește să scoată la iveală ceea ce este deja în ascultători. Dacă ceva nu se poate evoca din experiență, atunci nu se poate nici predica.”[4] Într-un asemenea caz se pierde mult din dimensiunea transcendentă a Sfintelor Scripturi și din conținutul unor doctrine importante care afectează domenii mai mari decât cel al experiențelor umane.

4) Predicarea expozitivă nu localizează credința creștină în sfera privată: predicarea orientată experienţial riscă să piardă aspectul comunitar al credinței, punând în lumină dimensiunea personală a celei de pe urmă. Este adevărat că există o dimensiune personală a credinței, însă încercarea de a o izola de dimensiunea ei comunitară este deosebit de periculoasă. Charles Campbell oferă câteva lămuriri:

După cum am indicat, Craddock subliniază importanța respectării „intimității” ascultătorului în predicare. De asemenea, Lowry argumentează că predicarea ar trebui să se focalizeze pe „motivațiile interioare” ale ascultătorilor. Toți afirmă că predica se impune să fie „cu final deschis”, așa încât fiecare ascultător în parte să poată experimenta sentimentele lui sau ale ei și să poată avea propriile sale gânduri. Când predicarea se orientează asupra experiențelor individuale în modul acesta, credința creștină ajunge să fie legată foarte ușor de spațiul privat. Evanghelia devine separată de afirmațiile publice, radicale și serioase și separată de o comunitate de credință publică și concretă. Prin capitularea în fața acestei diviziuni privat-public și direcționarea predicării înspre experiența „privată”, omiletica actuală ajunge în pericolul de a se vinde presupozițiilor culturii americane moderne și liberale.[5]

În mod cert, predicarea creștină țintește spre zidirea unei comunități a credinței care nu exclude credința privată, dar trece și dincolo de aceasta.

6) Predicarea expozitivă ține seama de condiția umană de după evenimentul căderii: în inima omului și în societatea seculară au rămas vestigiile căderii edenice, iar acestea îl împiedică pe ascultător să asculte Evanghelia. În predicarea experienţialistă se pune accent pe capacitatea indivizilor de a lua decizii în baza trăirilor personale, dar se neglijează interacțiunea dintre lumea experienței și lumea păcatului.

7) Predicarea expozitivă ține seama de rolul Duhului Sfânt în cadrul predicării: aducând vestirea Scripturii în sfera experiențelor individuale are loc și o diminuare a autorității textului biblic și implicit a rolului pe care Duhul Sfânt îl are în modul în care utilizează acest text. Scott Gibson menționează:

Responsabilitatea pare să fie de partea predicatorului, el are datoria de a reproduce textul sau chiar de a „re-genera impactul” unui text biblic, astfel încât acesta să devină cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu în noua situație. […]

Aici, dificultatea pentru evanghelici se găsește în faptul că accentul predicii devine experiența umană mai degrabă decât Dumnezeul textului autoritativ și ceea ce textul învață. În plus, se constată o încredere exagerată în metoda omiletică de a produce evenimente experienţiale transformatoare, mai mult decât o încredere în puterea adevărului scriptural, aplicat în inimă de Duhul Sfânt.[6]

Adevăratele transformări din inima omului vor fi produse numai prin Duhul Sfânt, și nu prin iscusința predicatorului ori tehnici oratorice.

C.G.

[1] Dicționarul Explicativ al Limbii Române (București: Univers Enciclopedic, 1998), 913.

[2]Thomas G. Long, The Witness of Preaching, (Louisville: Westminster/John Knox Press, 1989), 40-41.

[3]Predicatorul John Piper amintește că, în demersul de a face ca predicarea să fie relevantă pentru contextul cultural actual, nu este suficientă doar o contextualizare a mesajului divin, ci este necesară și o combinare a acestuia cu introducerea unor concepte teologice noi. Cf. John Piper, Preaching as Concept Creation, not just Contextualization, (accesat la 27.04.2010) disponibil în http://www.desiringgod.org/ResourceLibrary/TasteAndSee/ByDate/2008/2717_ Preaching_As_Concept_Creation_Not_Just_Contextualization/.

[4]Charels L. Campbell, Preaching Jesus: The New Directions for Homiletics in Hans Frei’s Postliberal Theology, (Eugene, OR: Wipf and Stock Publishers, 2006), 142.

[5]Ibid., 143.

[6]Scott Gibson, Critique of the New Homiletic. Examining the link between the New Homiletic and the New Hermeneutic, (accesat la 14.04.2012) disponibil la http://www.preachingtoday.com/skills/2005/august/129–gibson.html.