Isus al meu, de Gabriel Liiceanu

Câteva impresii:

1. Dacă citiți în medie 4-5 cărți pe an, nu merită să includeți în listă și „Isus al meu”. Dacă citiți 4-5 pe lună, poate fi o opțiune.

2. Cartea mi se pare valoroasă prin citatele la care face trimitere, mai degrabă decât prin propriul conținut.

3. E bună și pentru că ne oferă o incursiune în gândirea unui agnostic.

4. E scrisă în stil confesiv, ceea ce facilitează lectura, dar stârnește și empatia cititorului, așa încât să „simtă cu autorul”, fără să mai judece la rece.

5. Propune o explicație evoluționistă și umanistă a fenomenului religios.

6. Autorul cade în capcana scientismului, lucru destul de neașteptat din partea unui filozof.

7. E clar că pe autor îl frământă posibilitatea existenței lui Dumnezeu. Acesta e motivul pentru care dă vina pe alții. Creștinii trebuie să fie coram Deo, dacă tot spun că sunt credincioși. Sau, dacă există Dumnezeu, El trebuie să vin spre noi, nu noi spre El. Adică toată lumea are o responsabilitate în fața lui Dumnezeu, mai puțin autorul.

8. Se vede cât de necesar este creștinismul trăit – e singurul față de care Liiceanu pare să fie sensibil.

9. Cartea, în ansamblul ei, mi se pare un gest soteriologic din partea autorului, vrea să se salveze „să se scoată” din fața lui Dumnezeu și cumva să iasă bine din această lume. Pentru Liiceanu, calea mântuirii pare să fie filantropia. Acesta e motivul pentru care ajunge la final să se considere și el „un mic înger”.

10. Chiar dacă autorul afirmă că Dumnezeu este creația noastră, că e bună etica creștină dar fără mitul din spatele ei etc. etc. un fapt îmi rămâne clar: Liiceanu vrea să se salvaze! Singur.