„NECROECLEZIA” sau De ce mor bisericile?

Mă încumet să dau un răspuns – cred că sunt mai multe – la o întrebare usturătoare: „De ce mor bisericile?” (mă limitez la bisericile evanghelice). Cred că tot mai mulți dintre cei care își fac timp să reflecteze, ajung la concluzia că ceva nu este în regulă cu direcția în care merg multe biserici, adică spre moarte. Și, ca orice lucru care ne sperie, sau cel puțin ne incomodează, discuția pe tema „necroecleziei” este amânată sau abandonată total. Eu propun să discutăm totuși despre subiect.

Fenomenul necroecleziei (al bisericilor moarte) nu este nou pe scena istoriei. Ne amintim că această tipologie s-a conturat încă din primul veac al creștinismului, iar dovadă ne stă exemplul bisericii din Sardes, căreia „îi merge numele că trăiește dar este moartă” (Apocalipsa 3:1). Problema acum ține mai degrabă de amploarea fenomenului și de rapiditatea cu care se transmite virusul (tehnologia are și ea minusurile ei). Să revenim la întrebare: De ce? De ce mor bisericile?

Răspunsul pe care vreau să-l dau, îl am în minte de mai multă vreme și chiar l-am exprimat deja în repetate rânduri și sub diverse forme. Totuși, am găsit imboldul de a reafirma acest răspuns citind reflecțiile lui Nae Ionescu legate de criza filosofiei. Știu că unii sunteți deja tentați să renunțați să mai citiți ce urmează, dar mai rezistați puțin.

În cursurile de filosofia religiei ținute în perioada 1924-1925, Nae Ionescu susținea, cred eu, cu tristețea unui om care stă lângă patul unui muribund:

„După cum vă spuneam însă, epoca asta a noastră moare oarecum filosoficește tocmai din cauza anarhiei totale care domnește în câmpul acesta spiritual, tocmai din cauza lipsei de disciplină care domnește în gândire, care stăpânește gândirea noastră contimporană.”

Nae Ionescu își dă seama că epoca sa se confruntă cu un puternic trend antiraționalist și anti-intelectualist, fapt care duce la o anarhie în lumea spiritului și la o lipsă de rigoare și coerență în gândire. Gândirea încâlcită omoară filosofia. Dar, oare, nu din același motiv mor și bisericile de astăzi? Oare, nu asistăm și noi la o epocă ce stă să „moară teologicește” după cum cea a lui Ionescu murea filosoficește?

Nu vă sună cunoscute expresiile de genul: „Avem nevoie de Biblie nu de teologie!”, „Nu mă pregătesc pentru predică fiindcă îmi dă Duhul!”, „Până la urmă contează ce simți!” „Ne-am săturat de predicatori cu capu’ mare!” „Vrem să ne vorbească Duhul nu omul”…? Apoi, gândiți-vă după ce fel de predicatori aleargă oamenii (cu picioarele sau cu click-urile…)? Nu după cei care „dau apă la moară” unor expresii ca cele de mai sus? Nu după cei ce luptă împotriva „sistemului”? Nu după cei nonconformiști în ținută și vorbire? Nu după cei șocanți, bășcălioși, aroganți, kitch-ioși, isterici, manipulatori și buni povestitori?

Nu preferă oamenii să asculte orice, atât timp cât le storci lacrimi, cât timp îi scoți din apatie psihologică, atât timp cât le oferi clișee, lozinci și întâmplări motivatoare de care să-și agațe viețile pentru următoarele câteva zile?  Unii ar obiecta și ar spune că prin acești predicatori Dumnezeu chiar transformă oamenii. Dar unde sunt acei oameni? Că dacă ei ar exista, atât de mulți pe cât se spune că sunt transformați, bisericile ar dudui, nu am mai spune că sunt pe moarte…

Cum pot oamenii să fie transformați și mai ales să crească fără Cuvântul lui Dumnezeu? Cum să crească hrănindu-se cu altceva decât cu Scriptura explicată într-un mod coerent și clar?  Este de-a dreptul uimitor să vezi cum mulți ascultători se lasă seduși de cei care „predică” în stil dadaist, decupând texte din context, asezonând-le cu ilustrații storcătoare de lacrimi, ignorând argumentarea logică și de multe ori chiar logica bunului simț!

Asta este, cred eu, principala cauză a necroecleziei: îndepărtatea de Cuvânt, de logos, de sens, de rațiune, de coerență, de adevăruri propoziționale, de Evanghelie. Antiintelectualismul și antiraționalismul bisericesc au făcut ravagii.

Evident, nu trebuie să ne limităm la rațiune. Credința creștină este supra-rațională, dar nu este anti-rațională și, în niciun caz, sub-rațională. Prin credință, omul operează în sfera celui mai elevat nivel al spiritului său, chiar deasupra rațiunii. Credința presupune trăire, sentimente, încredere, mister chiar, dar nu fără de logos. Ca să fie credință creștină ea trebuie să aibă conținut.

Autorul epistolei către Evrei este clar: Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. (Evrei 11:6). Deci, este nevoie de credință, dar credința include rațiunea: „cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este…”, adică să creadă în existența lui Dumnezeu. Dacă ne-am opri aici am rămâne la nivelul unei credințe drăcești „fiindcă și ei cred și se înfioară” (Iacov 2:19), dar dacă am fi sub nivelul rațiunii nu am avea nici măcar credința duhurilor rele.

Dimpotrivă, creștinul are componenta rațională a credinței și merge mai departe spre încredere, spre trăire, spre relație (…„și că răsplătește pe cei ce-L caută). Adică, omul credincios se bazează pe promisiunile lui Dumnezeu, pe caracterul Său.

În concluzie, sigur că Duhul lui Dumnezeu lucrează dincolo de rațiunea și înțelegerea noastră, sigur că adevărata credință se trăiește, dar legătura credinței cu rațiunea, cu afirmațiile pline de conținut biblic este vitală: Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. (Romani 10:17). Înțelegem deci că o revigorare a bisericilor noastre presupune, ca la Reformă, un exercițiu ad fontes, o întoarcere la izvoare, la Cuvânt. Este necesară o reabilitare a predicării expozitive, în care Cuvântul lui Dumnezeu să fie explicat cu smerenie, verset cu verset, cu încredere că acolo este puterea lui Dumnezeu. Amvonul trebuie să-și regăsească locul și menirea. E vremea să se întoarcă acasă din „exilul Cuvântului” în care a fost surghiunit în ultimii ani!

Pastor, Costel Ghioancă

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *