Platon, Phaidon sau Despre suflet

În rândurile ce urmează vom zăbovi puțin asupra lui Platon, un mare clasic al  filosofiei antice. Este vorba despre una dintre scrierile sale ”intermediare”, Phaidon sau Despre suflet, lucrare apărută la editura Humanitas în anul 2018 (234 p.). Acțiunea descrisă în carte se petrece în închisoare, cu puțin timp înainte ca Socrate să bea cupa cu otravă. Phaidon a fost unul dintre martorii oculari și povestește

 discuțiile pe care Socrate le-a avut cu alte câteva  persoane prezente în celula morții, îndeosebi cu Simmias și Cebes.

Seninătatea filosofului înaintea morții îi uimește pe interlocutorii săi, fapt care deschide o conversație despre suflet. Despărțirea sufletului de trup nu poate fi privită decât cu bucurie de Socrate, întrucât, trupul este închisoarea sufletului, atrăgându-l mereu în jos, întunecându-i judecata și blocând adevărata cunoaștere (cunoașterea lucrurilor în sine, a formelor), cel mai mare țel al unui om.

Reflecția asupra sufletului trece prin două etape principale: mai întâii se demonstrează preexistența sufletului, înainte de intrarea acestuia într-un trup, iar apoi indestructibilitatea sufletului (supraviețuirea sa după moartea trupului).  Pentru prima etapă, principalul argument al lui Platon este cel al reminiscenței, al amintirilor avute de suflet, înainte de întruparea sa. Omul își amintește lucrurile în sine (formele) care, potrivit filosofului, nu sunt din lumea aceasta, din sfera sensibilului (de exemplu, își amintește conceptul de egalitate, nu doar că două lucruri sunt egale în mod empiric).  Filosoful susține teoria reîncarnărilor succesive,  până în momentul în care prin negarea continuă a elementelor trupești și prin dialectică, omul ajunge să fie eliberat pentru totdeauna de trup. Sigur, filosofii sunt primii care se încadrează aici.

Simmias și Cebes sunt convinși de preexistența sufletului dar nu și de supraviețuirea sa după moarte. Pentru a le răspunde dilemei lor, Socrate folosește un argument al contrariilor în sensul că „un contrariu nu va fi propriu său contrariu” și, deci, sufletul aducând viața (trupul are viață atât timp cât sufletul este prezent în el), nu va primi în el contrariul a ceea ce a adus, adică moartea. Deci sufletul este fără moarte sau ne-muritor.

După aceste argumentări – și alte câteva –  interlocutorii sunt convinși de poziția filosofului, singurul lucru care le mai rămâne de făcut fiind acela de a asista la moartea lui Socrate, „cel mai bun, cel mai înțelept și mai drept” om.

Personal, nu cred în teoria reîncarnării și nici în a anamnezei platonice, însă filosoful merită studiat pentru impactul său lumea gândirii în general și totodată în creștinism, prin intermediul neoplatonismului.

Costel Ghioancă.