Abelardo Lobato, Ființă și Frumusețe

Ființă și Frumusețe, scrisă de filosoful Abelardo Lobato (publicată în lb. română la Editura Galaxia Gutenberg în anul 2007, 132 pagini) discută, după cum indică și numele, despre problema frumuseții în relația ei cu Ființa. Este un demers articulat de a reorienta optica asupra frumuseții și a frumosului din sfera subiectivismului pur în cea a ființei metafizice. Pentru a atinge acest obiectiv, autorul structurează cartea sa în 6 capitole, indicând chiar de la început itinerarul pe care îl va urma. Este vorba despre un proces circular, de

la ființare (ens), ceea ce ne este dat, până la ființă – de fapt până la Ființa subzistentă, Dumnezeu – pentru ca apoi, după ce s-a obținut o teorie a frumuseții, să se revină la modul concret în care ea se aplică frumosului. După ce prezintă și câteva crâmpeie legate de problematica frumuseții în istoria filosofiei, autorul se decide să-l aibă ca tovarăș de drum pe Toma din Aquino, cel care va clarifica teza de bază a cărții: frumusețea se întemeiază în ființă.

Tot gândirea tomistă ne pune la dispoziție și cele trei elemente ale frumuseții categoriale: integritas (perfecțiune), proportio (proporția sau armonia) și claritas (claritatea). Abordând metoda dialectică, Abelard ajunge la următoarele concluzii: (1) orice frumusețe participată își are originea în cauza primă a ființei; (2) frumusețea este participată pe calea cauzalității eficiente și exemplare; (3) participarea implică analogia frumosului. (p. 119).

Cartea este scrisă într-un limbaj filosofic specializat, fără însă a se exagera în mod nenecesar în această direcție. Autorul se străduiește să fie clar și pare să își aplice lui însuși citatul pe care îl dă din Ortega y Gasset: „Claritatea este politețea filosofului”. (p. 88).

Personal, apreciez cartea pentru două chestiuni complementare: (1) aduce un plus în ce privește efortul de recuperare a speculației metafizice contrazicând subiectivismul pur și dictatura imanentismului – Nu „e frumos doar ce-mi place”, „e frumos ceea ce e frumos”. (2) Există mai multe pasaje în care autorul îl prezintă pe Dumnezeu ca „frumusețe însăși și cauză a întregii frumuseți”.

Costel Ghioancă