Despre conștiință, Cardinalul Joseph Ratzinger

Cartea Despre conștiință, publicată la editura Galaxia Gutenberg în anul 2008 (97 p.) conține două eseuri scrise de Cardinalul Joseph Ratzinger (fostul Papa Benedict al XVI-lea) pe când acesta era prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței. Titlurile celor două eseuri sunt: (1) Conștiință și adevăr; (2) Episcopii, teologii și morala. 

Se subînțelege, deci, că ambele eseuri se ocupă de problema conștiinței, iar un astfel de subiect este binevenit într-o lume tot mai materialistă, cum este cea în care trăim noi.

În primul eseu este abordată ”infailibilitatea conștiinței” sau rolul său de arbitru suprem care-i este atribuit adeseori. Ratzinger identifică, pe bună dreptate, că pe urma acestei abordări se poate ajunge cu ușurință la subiectivism, la contradicții și chiar la un fel de tiranie a conștiinței (false) motivată de interese personale, de conformismul social etc. Riscul acesta este corectat de intervențiile din exterior, pe linia Dumnezeu-Biserică-Magisteriu. Evident, unii vor obiecta că asta înseamnă o ”impunere a forței”, a autorității papale și a Bisericii în general, acțiuni indezirabile în societatea (post)modernă în care trăim. Or, Ratzinger argumentează, cu abilitate, că acest ”ajutor” venit din partea Bisericii nu este ”o impunere din exterior”. Mai degrabă, făcând apel la gândirea filosofică platonică și cuplând-o cu învățătura biblică a chipului lui Dumnezeu în om („scânteia iubirii divine”), teologul vorbește despre o anamneză a binelui prezentă în sufletele oamenilor. Biserica deci are o funcție maieutică, scoțând la lumină ceea ce se află deja în suflet. Este o colaborare, mai mult decât o impunere a autorității. Teoria sună frumos, numai că, din punctul meu de vedere antropologia biblică descrie decăderea (depravarea) omului și nu orientarea sa, eminamente, spre bine. Aici, deci, mă despart de Ratzinger.

În al doilea eseu are loc o discuție despre morală în relația cu slujba episcopilor, respectiv, cea a teologilor ( a „experților). După ce discută despre mai multe surse ale moralei, autorul întărește ideea că rolul episcopilor este acela de a păstra tradiția morală – mores Eclesiae – (și implicit umanitatea însăși) în vreme ce teologii trebuie să studieze morala în conversație cu problemele epocii și cu morala laică. Teologii pun la dispoziția episcopilor rezultatele, în vreme ce episcopii le comunică teologilor nevoile care țin de noile provocări în zona moralității (aspecte ce țin de bioetică și atele). Concluzia fostului Papă este că teologii nu pot impune norme, acesta este apanajul Magisteriului. Teologii și episcopii pot fi în dezacord în chestiuni ce țin de cazuistică dar nu în privința normelor stabilite de Biserică.

Una peste alta, lucrarea prezintă o abordare conservatoare în ce privește subiectul conștiinței, însă cartea trebuie citită fiind atenți la optimismul antropologic și eclesiologia specifice teologiei romano-catolice.

Costel Ghioancă